...si totusi...

Ati mai vazut vreodata Bucurestiul, in plin miez de noapte, populat si luminat de ti-era mai mare dragul? Si eu. Pai... de Revelion, de Inviere, de 1 Decembrie... Mda. Ei bine eu l-am vazut si pe 17 Mai. 17 Mai 2008, o sambata ca oricare alta, in care nu sarbatoream, nu aniversam, nu comemoram si nu inauguram nimic. Pana si laserul fusese inventat, cum s-ar spune, cu o zi inainte, pe 16 (am vazut pe Google, nu va speriati, ca nici eu nu stiam). Asadar, nici mititei, nici fasole cu ciolan, nici coliva. Atunci ce-i scosese pe romani pe strazi, pe bulevarde, prin piete, parcuri, muzee? Ei, muzee, aici voiam sa ajung.
Era Noaptea Muzeelor in Capitala. Adica noaptea in care toate muzeele erau deschise, fara bani si fara restrictii. Idee care se pare ca a prins. Foarte multi studenti, pusti de liceu sau de generala, familisti intre doua varste, ba chiar si batranei, nu au stat pe ganduri si au raspuns in corpore invitatiei la cultura. Sa fiu sincer, am ramas putin surprins.
Asadar, dupa doua halbe sacrificate inainte de inceputul actiunii, intre prieteni, pe terasa la Cercul Militar, mergem sa vedem muzee. Muzeul de Geologie, Muzeul Taranului Roman, Antipa, Militar. Toate pline ochi si, inca si mai suprinzator, nimeni nu se calca pe picioare. Asadar, se poate. Reconfortat, ma plimb printre exponate – va garantez ca aveti ce vedea si invata – admir, urmaresc, imi propun sa mai si retin. La Antipa se statea la coada. Coada lunga. Batea lejer suta de metri, nu exagerez. Deja nu ma mai miram. Colectia de dinozauri adusa tocmai din Patagonia, poate fi admirata in conditii normale pentru o suma nu tocmai mica, iar daca vii cu familia ajunge sa fie chiar frumusica, la care se adauga cei 10 lei taxa daca vrei sa faci fotografii. Acum era gratis.
Dezamagirea serii: Muzeul Militar. Era deschis doar ca sa se poata intra in curtea
interioara, pentru ca adevaratul muzeu, care te lua de la Burebista (ca sa nu zic chiar de la Adam) si te aducea pana in ziua de azi, era nevizitabil. Noroc ca mai fusesem. In curte, erau de admirat, printre T34-uri cu stea rosie pe turela (ca in Sven Hassel), piese de artilerie din cele doua razboaie - unele chiar impresionante, SCUD-uri ale caror tovarase de contingent dadusera batai de cap baietilor lui Bush (George, al batran) in Irak, si hangarul rezervat aviatiei. Smaranda Braescu, legendara noastra aviatoare, printre primele din lume, zambea primitoare din afisul postat la intrare. Iar inauntru, o priveliste care a facut uitata pe deplin dezamagirea legata de blocarea accesului la colectiile muzeului. Bineinteles, e acolo cam tot ce am oferit noi lumii in materie de zbor, de la Vlaicu la Prunariu. Si printre IAR-uri (nu stiu altii cum sunt, dar eu cand vad macheta 1: 1 a 80-ului si profundorul ars si gaurit de la 81-ul pilotat de Gheorghe Mociornita, doborat de nemti in 44, mi se cam ridica parul de pe brate) , Mig-uri si Aluette-uri.... o escadrila de „bombardiere” cu forme dulci si gene lungi, fotografiind, pipaind, intreband si sporovaind, unele chiar in cunostinta de cauza. Se pare ca atractia feminina pentru formele aerodinamice si... pardon de expresie, penetrante, se manifesta din plin. Din pacate, escorta inamica era la post, motiv pentru care un eventual atac la joasa altitudine s-ar fi dovedid, cum se spune, futil. Parasind perimetrul, traversand din nou curtea – cam slab luminata, pentru un muzeu in aer liber ce se vrea vizitat si noaptea – o vibratie placuta, generata de fondul muzical. Cine a avut ideea, felicitarile mele. Ce linistitor suna duetul Baccara, printre rachete si tancuri adormite pe veci...
Intors la Victoriei (gratie liniei speciale a RATB, o alta idee buna care chiar a functionat), dupa un show cu proiectii vizuale la MTR, ma indrept spre casa. Mi-am ales prost momentul. De ce? Pentru ca mi-am amintit ca traiesc in Bucuresti (sincer, cam uitasem, pentru o seara). In fata sediului guvernului, un alt duet, de data asta de bastinasi din partea locului. Doi flacai lati in spate, dotati cu bulan, bocanc si potcap albastru inchis (ati ghicit, jandarmi), se plimbau sub luna plina privind lung - precum vitelul la proverbiala poarta – la furnicarul de oameni tineri, frumosi, bine imbracati, civilizati si dornici sa cunoasca. La care face unul din ei: „tu-zi muzeu’ ma-tii!”
Sa fim milostivi si sa admitem doar ca vitelul nu este altceva decat un bou in devenire, iar poarta poate lua multiple forme. Mai ales in Bucuresti, de Noaptea alba a muzeelor.